de Eugen Ciurtin, 9 decembrie 2024

Bangkok, cu cinci ani în urmă. București, în urmă cu doi ani. Un raport concret. Și ah inedit.

Eram profesor al Universității Mahidol. Pregăteam textele pentru seminarul minunat de pali pe care ni-l oferea Giuliano Giustarini, la care participau nu doar toți studenții din programul de doctorat de care ne ocupam – ei veneau din zece țări de pe patru continente – ci și ceilalți mari colegi profesori, cu care corespondez și azi. Săli pline cu bunătatea și discreția buddhiste – și cu călugării în ocru care veneau la curs ca să-și înțeleagă mai bine vocația. Din US veneau Jan Nattier și Richard Salomon, din Germania Jens-Uwe Hartmann: trăiam într-un climat la fel de bun ca oriunde în cele mai bune universități din lume, toți discutam noile manuscrise – vechi de două milenii!… – descoperite în vechea Gandhara. Nimic altceva nu era îngăduit.

Atunci am văzut ce manuscrise Eliade urmau să fie puse în licitație la București. Plecasem pentru multă vreme, de fapt pentru o perioadă care s-ar fi putut prelungi indefinit, dacă pandemia nu închidea Thailanda. În decembrie aveam deja studenți din Sichuan, în Erasmus asiatic. Plecasem din august 2019. Trăiam în sfârșit într-o țară buddhistă. Renunțasem, trăind singur, la multe obiceiuri europene și sociale rele sau proaste. Și lucram ceva mai mult. Dar nu, jurnalul meu asiatic – aproape trei ani deja – nu este publicabil.

România vine după tine peste tot și indiferent cine ai fi, dacă suporți cu consecvență întâmplarea că te-ai născut pe aici. Nu a avut cu deceniile până și Cioran în rue de l’Odéon – câteva etaje mai sus de chiar apartamentul în care Eugène Burnouf a scris prima istorie a buddhismului indian citind lăzi de manuscrise sanscrite inedite, ca să-l citească apoi Odobescu, Rosetti și Eminescu – un covor oltenesc? Cine mă cred, ca să nu mă supun acestui vid comandament ilustru?

Am căutat imediat să văd cine a reacționat. Abia așteptam să văd cine a scris, cum a scris. Eram iluzoriu convins că toate numele mari de la București nu vor, nu pot tolera, totuși, o asemenea nefăcută. Scriseseră în fond atâția mari texte pilduitoare despre cum e cu etica, despre cum e cu cultura, despre cum e cu Eliade, chiar.

Am căutat. Am tot căutat.

Nu am găsit nimic. Zilele treceau. Prima licitație cu multe și mari manuscrise inedite Eliade nu atrăsese atenția nimănui. Devenea noua normalitate. Să-i vinzi arhiva inedită la filă lui Eliade devenise pe nesimțite parte din firescul național. Din primul minut rezultase că sunt inedite, că sunt tocmai paginile pe care atât așteptaseră indianiștii să le citească, am sunat-o pe Cristina și rugat-o să verifice prin bibliotecă: erau chiar așa. Inclusiv texte pe care le știam de 25 de ani împănate cu fraze pe care le citeam în fotografia manuscrisului pentru foarte prima dată. Așa își bătuseră joc de el.

Am ieșit atunci pe balconul mic unde fumam, lucram și beam cantități hidropizice de apă, erau spre 40 de grade în fiecare zi, erau 30-34 noaptea. În față (o văzuse deja și A.) aveam marea grădină cu iguane, cu veverițe și cu frangipani. Treceau prin ea lent, la înserare, călugării psalmodiind textul pe care și eu îl știam. În funcție de calendarul lor, puteam indica pagina din edițiile Pali Text Society. Încheiam și ediția critică a primelor mari traduceri din sanscrită în română, Constantin Georgian, 1888, îi promisesem asta lui Arion Roșu. Îmi aminteam la fel de clar acel Versailles sau Paris al nostru aici în Bangkok.

Am stat fumând în fața grădinii și m-am gândit, luându-i pe rând. În minutul ăla de solitudine în Câmpiile centrale ale vechiului Siam, plictisit că iarăși o să fac altceva decât ar trebui să fac, mi-am enumerat pe rând sute de nume românești care aveau o oarecare incidență cu fostul talentat fascist din cartier care cucerise planeta. Se mai poate oare interveni? Cine să o facă? Fiecare dintre noi are un catalog al culturii din care a provenit. I-am luat pe rând. Acela? Nu va scrie nimic. Aceea? Nu va face nimic. Aceia? Nu vor spune nici un cuvânt. Dar aceia? Nici atât. Am realizat (verbul ăsta, totuși, trebuie menajat într-o viață, habar n-am dacă l-am mai folosit) că nu va scrie nimeni nici un fel de cuvânt drept. Că de data asta e rândul altora să facă sau dimpotrivă să nu facă ceva. Pe ei, pentru moment, nu te mai puteai bizui.

Le-am scris atunci un mesaj domnilor profesori Andrei Pleșu, Sorin Alexandrescu, Gabriel Liiceanu, colegilor din Consiliul științific al Institutului, unor prieteni pe care i-am simțit, de la opt mii de kilometri (aici amintesc un vers al lui Komartin), apți să iasă din torpoare o clipă. [Iată o poziție perfect națională – vă rog – percutată global.] Iată mai jos mesajul de acum cinci ani.

Cu o singură excepție, cine mi-a răspuns acelui apel asiatic avea să o facă și public. Începând cu petiția inițiată în România (nici nu s-ar fi putut în Thailanda, totuși…) de Radu Vancu și de o mână de colegi de la București: Bogdan Tătaru-Cazaban, Cosmin Ciotloș, Dana Jalobeanu, Bogdan Crețu, Cătălin Cioabă. Am scris-o repede cu Radu Vancu și el a găsit atunci încheierea care și azi mi se pare perfectă: „Oare există încă instituții publice naționale și binefăcători individuali care pot salva acest prim lot de manuscrise Eliade prin a-l cumpăra și a-l depune într-un fond public de manuscrise, așa cum toate celelalte manuscrise din arhiva M. Handoca s-ar cuveni să fie? | Dacă nu există, atunci e interzis să ne mai plângem vreodată de soarta și starea culturii române. Cum o ținem, așa o avem”.

Să nu ne plângem, dacă nu acționăm. Cum o ținem, așa o avem. Practic, o cultură națională, din punctul meu de vedere, nu e decât înmulțirea cu o mie – cu mai mult? sau cu mai puțin? – a felului în care ținem (sprijinim, apărăm etc.) un institut. De pildă Institute for the History of Religions, Bucharest

Am scris de atunci încoace două întregi volume de articole și interviuri etc. numai despre întreaga arhivă dezmembrată. [Dar nu e frumos să ne republicăm, adică nu e frumos să avem vigori în reluare.] Au scris un întreg volum și alții, în aceeași campanie de salvare de manuscrise, care în decembrie 2019 avea să includă până și un protest/marș. Donatori și binefăcători privați au salvat multe și mi le-au donat treptat pentru Institut – pentru editarea lor critică în Institut. Apoi, în 2021, însuși Președintele Academiei noastre a decis să achiziționeze o întreagă altă licitație Eliade, pentru BAR – gest și el unic. Apoi mai ales au apărut alți mari donatori privați care și-au destinat propriile lor colecții pentru ediția Eliade a Institutului cu profesia lui Eliade.

Și acum?

Acum e-acum.

1. Am fost fericiți în 20 decembrie 2022 (2022) când, la o reuniune ECCE+Consiliul științific chiar la sediul Institutului, Domnul Vicepreședinte al Academiei, Prof. Mircea Dumitru, membru al Consiliului nostru, ne-a adus buna veste că Domnul Prof. Sorin Alexandrescu, membru de onoare al Academiei, nu are nimic împotriva ediției noastre și avem acordul domniei sale pentru publicare. La întâlnirea cu dl Dumitru erau de față șase din cei opt membri din echipa pe care o constituisem inițial (alți doi nu erau în acel moment în țară). Acest acord nu s-a concretizat nici până azi. Institutul încă așteaptă un răspuns din partea dlui Alexandrescu, al treilea destinatar al apelului din Bangkok în urmă cu cinci ani, cum mi se păruse firesc.

2. Obținem un mare sprijin al editurii (Spandugino) și câștigăm un proiect AFCN pentru ediția critică Eliade. Asta în iulie. În toamnă primim prima tranșă. Suntem gata să încheiem și să intrăm în tipar. AFCN însăși e surprinsă că, înainte de a ne fi trimis prima tranșă (!), a apărut OUG 107/06.09.2024. Din care rezultă, printr-o anomalie legislativă de care nu ați mai auzit, că nu putem cheltui un șfanț din proiectul național câștigat. Îi returnăm, deci. ECCE nu poate fi publicat. Proiectul editorial AFCN câștigat se resoarbe, după ce câștigasem locul 2 din 83, la 0.17 puncte de locul 1 pe țară.

Recapitulând, într-o zi atât de liniștită:

Câștigi donații mai mari și mai esențiale decât oricare institut umanist al Academiei.

Câștigi și resursa ca să publici ce ai lucrat în sfârșit instituțional pentru a depăși un blocaj istoric nemernic de grav, unul care caracterizează o cultură și indiferent de deznodământul lui.

Încerci să faci tot ce e posibil uman ca să dezvolți un institut veritabil (să printez două volume A4 de adrese cu număr de registru sau să convoc câteva mii de mailuri scrise în doi ani și jumătate exclusiv în vederea acestui colectiv?) și te trezești că ți se poate lua acoperișul casei, că se minte public, că intolerabilul e după colț, că Institutul se poate desființa? Faci deci una-alta – și apoi se resorb toate.

E decembrie 2024. Instituțional: nu ai încă nici drepturile de publicare, nu ai nici resursele pentru a tipări tot ce ai muncit, nu ai nici măcar siguranța cadrului în care ai purtat și campania, și munca echipelor ECCE și MEUM, și studiile pe care Eliade le voia la București.

E acesta vreun adamism românesc? Se mai poate face ceva?

Mărturisesc public: nu știu.

Nu știu nici asta, după cum nu știu dacă Institutul de care încerc să mă îngrijesc – nu am luat locul nimănui, nu am cumuluri, nu îmi doresc să parvin, nu îmi doresc nimic altceva decât istoria religiilor într-o țară care este și a mea, nu e numai a tuturor antisemiților, securiștilor și extremiștilor – va supraviețui atacului la care e supus.

Și aș vrea să știu totuși și eu dacă mă mai pot ocupa de pregătirea congresului mondial de Istoria religiilor de la București, în septembrie 2026. Așa ceva se pregătește masiv din timp. Am început pregătirile în aprilie 2022. Nu plănuiești să curbezi planeta spre improbabilul nostru oraș – a doua oară în 20 de ani – fără să cunoști ce vei face mâine, pe cine te-ai putea bizui.

Fără nici un fel de supărare (iubitul meu Dr. Gaster): nu te poți apropia de 50 de ani cu un al doilea congres și peste 500 de titluri scrise în trei limbi etc., ca să stai blocat în incertitudini de debutant. Nici chiar în cultura celei mai formidabile contraselecții, unde nechemați, netrăiți, trepăduși și secături au fost mereu mai sprijiniți decât sunt aceste proiecte. Cine știe, în fond: poate până și eu aș avea altceva, altundeva mai bun de făcut.

PS. Am adăugat și ceea ce le-am scris colegilor din Consiliu în urmă cu iată două luni. La memoriile depuse nu am primit însă nici un răspuns. Argumentele sistematizate în zeci de articole, interviuri, documentare și emisiuni – toate în ultimele 45 de zile – nu au fost încă luate în considerare.