Cum să dezbați și să pecetluiești soarta manuscriselor lui Eliade sau ale lui Enescu fără analizele celor care și-au dedicat ani în șir operelor lor și anume î n a f a r a oricăror interese patrimoniale/materiale de tipul celor suscitate de o licitație?
Tânărul maestru Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii „Enescu“ (alături de alte orchestre europene), care a studiat foarte intensiv numeroase manuscrise Enescu, dintre care pe unele le-a transcris și le-a editat, le-a interpretat și le-a înregistrat – unele în premieră națională, altele în premieră pur și simplu mondială – oferă mai jos precizări muzicologice esențiale.
Într-un interviu audio la EuropaFM, ieri seară, muzicologul Laura Manolache de la Muzeul Enescu afirmă (citez sau transcriu, cu analogii scurte la Eliade și în ceea ce mi se pare ordinea crescătoare a gravității):
1. „Nu există un fond Drăghici, există doar patrimoniul Muzeului Enescu“ | Fond/Colecția Drăghici există însă de zeci de ori în lista loturilor anunțate acum două zile pentru licitare. Că există colecția Handoca (și consecințele licitațiilor) e pentru că nu există și nu a existat vreodată un fond public/instituțional Eliade.
2. „în 2006, când a preluat conducerea Muzeului, o bună parte din patrimoniu nu era inventariată“. | La fel la Eliade: colecția devenită privată a lui Mircea Handoca nu are un catalog nici în 2021, el poate fi dedus exclusiv din ceea ce menționase acela că are și din loturile recent licitate. Cum ar fi dacă n-am mai inventaria nimic? Am avea circa x munți, circa x cetățeni și circa x ani de istorie, într-o limbă cu circa x cuvinte.
3. „E adevărat că Romeo Drăghici, într-o perioadă dificilă a existenței sale, a luat din patrimoniul Muzeului [Enescu] și nimeni nu l-a penalizat – și a vândut din obiecte“. | Vă rog să recitiți fraza aceasta. Recitiți-o. Recitiți-o, vă rog, mereu scapă ceva. Poate a scăpat asta: „E ADEVĂRAT CĂ ROMEO DRĂGHICI, ÎNTR-O PERIOADĂ DIFICILĂ A EXISTENȚEI SALE, A LUAT DIN PATRIMONIUL MUZEULUI [ENESCU] ȘI NIMENI NU L-A PENALIZAT – ȘI A V NDUT DIN OBIECTE“. Dacă ce a rămas și este consultabil în Muzeul Enescu n-a fost catalogat decât după 2006 (! o să sune cum și e, îngrozitor, ce voi scrie acum: Enescu era mort de 51 de ani), cum se va realiza clasarea a ceea ce Drăghici „a luat“? Și cum se va stabili câți, când, care și ce au cumpărat de la el, ca și cum Enescu ar fi fost o recoltă spontană sau sezonieră de note muzicale? Și (dintre) aceștia nu vor dori să le vândă mai departe, triplând astfel și prețul, și înstrăinarea? Care este deci sursa propriu-zisă a manuscriselor Enescu scoase acum la vânzare și ce circuit și statut juridic și moral au acestea? (Aici se va aplica un da capo cu tonalitatea Eliade în loc de Enescu).
Vă reamintesc că ieri a fost lansată o petiție dublă, pentru salvarea manuscriselor Eliade și Enescu, inițiată împreună cu domnii Mihai Șora, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Bebeșelea și Radu Vancu, semnată de peste 3.500 de persoane (acum de peste 3.600), dintre care cinci sute reacționează din țările lor europene sau nord-americane de adopție (de ce or fi plecat ei?). Vă invit să o citiți și, dacă vi se pare nimerit, să o și semnați.
Trebuie văzut clar și prompt. Iar o astfel de dezbatere publică este obligatorie – au apărut câteva zeci de articole, interviuri și analize în nici două zile și se așteaptă rezultatul unor anchete și analize instituționale – întrucât abia prin hățișul tuturor incompetențelor și intereselor neavenite se mai verifică teribilele abstracțiuni defăimate de practici: ceva cultură, ceva patrimoniu, valori, modele, iar dacă prindeți pe vreunul în gură cu „identitatea națională“, serviți-i aceste exemple. Dacă ezitați sau dacă vi se pare că nu aveți un ghidaj bun, gândiți-vă la un lucru elementar: cum ar fi procedat însuși Enescu și cum însuși Eliade, dacă ar fi fost precedați cu trei-patru generații de un muzician și de un istoric al religiilor de statura lor, de origine română? E atât de simplu… Este îngrozitor de simplu. Și e mai ales simplu pentru că nu e deloc invers! Ei nu sunt în nici un caz strămoșii cutărui funcționar sau cutărui profitor de azi, cu toate termitierele lor de incompetențe.
În plus, astfel se stabilește – cu bune și cu rele – precedentul. Așa cum s-a stabilit și în decembrie 2019 și în aprilie 2021 cu privire la soarta manuscriselor lui Eliade. Vă aduceți aminte ce frumos a sunat versul „Lot retras din licitație conform regulament“? Între atâtea marasme, să nu fim în stare măcar de un distih?
Răspunsul Muzeului Național “George Enescu”
Referitor la comentariile și întrebările din spațiul public privind scrisorile, documentele ce ar urma să facă parte din licitația „George Enescu. Univers și creație” organizată de Casa de licitaţii Historic SRL în data de 22 septembrie 2021, cu ocazia jubileului de 140 de ani de la nașterea compozitorului român (19 August), anunțând publicului „piese de o reală valoare precum partitura-manuscris a operei Oedipe: o filă ce cuprinde motivele principale ale operei, o vioară ce a fost primită de compozitor din partea familiei regale a României, fotografii cu dedicație sau inedite, manuscrise, corespondențe și documente personale”, Muzeul Național „George Enescu” face următoarele precizări:
În ceea ce privește partitura operei Oedipe, manuscrisul acesteia se află la muzeu, bine păstrat în condiții corespunzătoare de conservare și protecție.
Muzeul deține, de asemenea, 5 viori care au aparținut lui George Enescu, toate clasate: vioara Guarneri del Gesu (1731), al cărei drept de folosință îl are, în urma unui concurs, violonistul Gabriel Croitoru, 2 viori Paul Kaul, o vioară Gaspar da Saló, o vioră Pierre & Hippolyte Silvestre.
Vioara Guarneri del Gesu și vioara Paul Kaul (cea construită pe măsura mâinii lui Enescu) au răsunat ieri, 19 august, de ziua Maestrului, în Aula Palatului Cantacuzino.
Din1990, de când s-a redeschis Muzeul Național „George Enescu”, nu au fost înstrăinate obiecte de patrimoniu, dimpotrivă, demersurile managementului au fost îndreptate către sporirea patrimoniului și protejarea lui.
Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat 