Un patrimoniu scufundat – saga licitației Enescu (03.09.2021)

Articol apărut în Revista 22

Printre petiții, sesizări, avize absente și amenințări cu procese din partea casei de licitații, manuscrisele Enescu cunosc o stranie și dezolantă posteritate. O anchetă realizată de Andreea Apostu.

Corpul operei unui autor, ca orice organism, are unitatea și coerența lui proprii, iar degradarea sau îndepărtarea unor părți constitutive, fie ele și de mici dimensiuni, duc inevitabil la numeroase disfuncționalități. Nu mai poți înțelege sau oferi o interpretare globală a creației unui autor, dacă îți lipsesc, de pildă, documentele esențiale ale formării lui intelectuale, cum se întâmplă în cazul lui Mircea Eliade, deposedat de întreaga sa perioadă bucureșteană. Mansarda adolescenței nu adăpostea doar un laborator pentru experimente chimice, ci și unul pentru experimente, dacă putem spune așa, literare și de istoria religiilor. Similar, nu poți înțelege opera lui George Enescu fără a avea acces la toate schițele ei premergătoare, la partituri, la ansamblul de bunuri care i-au aparținut și i-au punctat existența.

Manuscrisele acestor doi „E” (Eliade & Enescu) ai culturii autohtone moderne ar trebui să fie accesibile integral cercetătorilor în arhive publice și/sau digitizate, iar operele lor ar trebui să beneficieze de o ediție critică completă. Și totuși, iată-i pe amândoi scoși la vânzare en détail în galantarul aceleiași case de licitații (Historic), în același an de grație 2021 (după ce se mai încercase organizarea unei licitații Eliade în 2019). De unde vine lipsa noastră de apetență pentru integralitate, pe care ei au năzuit-o și au atins-o fără tresăriri? Și pe care trebuie doar să o redăm fidel posterității, nu să o egalăm ca experiență individuală?

Historic a anunțat, așadar, în urmă cu două săptămâni, când se aniversau 140 de ani de la nașterea lui George Enescu, organizarea unei noi licitații, cuprinzând bunuri care i-au aparținut compozitorului. Istoricul religiilor Eugen Ciurtin a fost, la fel ca în cazul licitației Eliade din aprilie, primul care a atras atenția asupra neregulilor acestei inițiative, fiind urmat îndeaproape de Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii „George Enescu”, care a descoperit, editat și interpretat lucrări inedite ale compozitorului, și de Radu Vancu, scriitor și profesor al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Reacția lor puternică față de scoaterea la vânzare a 190 de loturi, printre care se află „partitura-manuscris” a operei Œdipe și o „vioară model Joseph Guarnerius del Gesù” dăruită de Casa Regală, a fost justificată de absența unui catalog al licitației, de descrierea deficitară a bunurilor și de neclaritățile privind originea lor.

Despre ce „partitură-manuscris” Œdipe este vorba? Cea care ar fi trebuit să fie conservată în siguranță la Muzeul Enescu? Despre ce vioară este vorba, din moment ce ea nu apare printre viorile deja cunoscute pe care a cântat Enescu? La aceste întrebări s-a adăugat imperios una fundamentală, exprimatăde Gabriel Bebeșelea: „Aceste documente nu aparțineau statului român? Bunul prieten al lui Enescu și executor al testamentului său, Romeo Drăghici, fost director al Muzeului «George Enescu», menționat ca provenient al acestor obiecte de licitație, n-a donat statului tot ce rămăsese de la marele compozitor?” Acest paradox strident a determinat ARTEXIM, organizatorul tradițional al Festivalului Enescu, să înainteze o sesizare către MAI: „ARTEXIM a solicitat MAI să sprijine clarificarea situației, prin demersurile legale pentru a verifica proveniența acestor bunuri și dacă scoaterea la licitație respectă cadrul legal”. Din fericire, ministerul a demarat recent o anchetă.

În sprijinul cauzei, Eugen Ciurtin, Gabriel Bebeșelea și Radu Vancu au lansat la scurt timp o petiție, Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat, în care nu este contestată autencitatea celor două loturi, manuscrisul și vioara (cum a fost preluat ad nauseam în presă și de către casa Historic), ci originea și evaluarea lor (realizată nu se știe de cine) la prețuri de pornire de 50.000, respectiv 100.000 euro. Petiția pledează, de asemenea, pentru realizarea unor ediții critice complete a operelor lui Mircea Eliade și George Enescu, amânate nepermis de mult. Beneficiind de la bun început de sprijinul lui Mihai Șora, Andrei Pleșu și Mircea Cărtărescu, petiția a strâns, până în seara zilei de 2 septembrie, peste 5.600 de semnături.

Între timp, anumite aspecte privind cele două loturi au fost clarificate. Muzeul „George Enescu” a declarat că partitura-manuscris Oedipe (însumând 692 de pagini) se află în patrimoniul instituției. „Partitura-manuscris” anunțată de Historic s-a dovedit a fi de fapt o filă cu leitmotivele operei și 4 pagini de schițe, care preced cu mult forma definitivă a lucrării. Fila cu leitmotivele Œdipe nu este inedită, fiind publicată pe coperta micului volum George Enescu. Un suflet românesc în universalitate, de Viorel Cosma, apărut la Editura Alma în 1998. Ea a fost, de asemenea, expusă, alături de vioara model Guarneri, în foaierul Operei Naționale la 26.09.2013 și la Ateneul Român, la 15.01.2014. Problematic pare să fie și lotul 26, din care face parte o scrisoare din 1 mai 1891 trimisă de Lydie Cèdre lui George Enescu și publicată pentru prima dată de către Romeo Drăghici în 1973, iar mai apoi de Viorel Cosma. Conform lui Eugen Ciurtin, acesta din urmă publică cele două scrisori într-un text din 2011, reluat în Florilegiu enescian (2016), așadar a avut acces la acestea. Cum de apare ea atunci în 2021 în cadrul unei licitații? Mister.

Valorează oare o vioară copie Guarneri cât estimează Historic, anume 100.000 de euro? Iar o filă manuscris care nu face parte din partitura originală 300.000 de euro? În chip curios, cele două artefacte nu au încă avizul pentru tranzacționare al Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, fără de care licitarea lor ar fi nulă: „Dacă se face fără aviz, licitația este nulă și casa de licitație ar trebui să dea banii înapoi celui care a câștigat și să recupereze bunul”, a declarat criticul de artă Nicolae Adrian Silvan Ionescu. O întrunire a comisiei era programată în 2 septembrie, deși, conform lui Ernest Oberländer-Târnoveanu, președintele acesteia, dosarele nu le parveniseră încă membrilor în 28 august.

Un articol despre expoziția realizată de Opera Națională la Ateneu în 2014, semnalat de Eugen Ciurtin, indică limpede numele proprietarului filei cu leitmotive și al viorii: Filip Capsali. De asemenea, așa cum apare în lucrarea lui Viorel Cosma din 1998, amintită mai sus, manuscrisul a făcut parte din colecția lui Nicolae Vasilescu-Capsali. Întrebarea fundamentală subzistă însă, chiar și după aceste descoperiri: cum au ajuns cele două artefacte Enescu în colecții private, din moment ce compozitorul și-a donat întreaga avere statului? O declarație oferită la Europa Liberă de Laura Manolache, fost director al Muzeului „George Enescu”, e deopotrivă lămuritoare și cutremurătoare: „Eu de mică am fost acolo, Romeo Drăghici era cel care ne povestea despre Enescu. Pe parcursul celor 12 ani am constatat degradarea sa pentru că era la apusul existenței. La final s-a ajuns că oricine dorea să ajungă acolo și să sustragă ceva putea face lucrul ăsta”. „Bunul” Romeo Drăghici, prietenul și executorul testamentar al lui George Enescu, pare să nu fi fost tocmai fidel moștenirii compozitorului. Un inventar al muzeului nu a fost, de altfel, început decât în 2006 și încheiat în 2011, traiectoria, „intrările” și „ieșirile” obiectelor înaintea acestei perioade și mai ales înainte de 1989 fiind greu de urmărit.

Ceva mai multe indicii ne oferă chiar directorul casei de licitații Historic, Cezar Florea, în filmareaprin care dorește să demonteze „acuzațiile” care i se aduc. În acest scop, el citește (deși o prezentare vizuală ar fi fost mai oportună) un presupus certificat întocmit chiar de Romeo Drăghici. Textul citit e problematic din mai multe puncte de vedere, cea mai neliniștitoare fiind formula „Întreaga suită de opere enesciene, documentul și instrumentul vioară, ce aparțin renumitului colecționar provin din colecția mea…”, care indică oricărui cititor/ascultător faptul că bunurile Enescu ajunse în colecția particulară a lui Drăghici, iar ulterior a familiei Capsali, sunt cu mult mai numeroase decât cele scoase la licitație recent. Acest certificat straniu, în care Enescu este numit „muzicolog” (!), complet necunoscut specialiștilor, ar fi fost întocmit în 1974, mai precis în momentul în care Romeo Drăghici avea 83 de ani, vârsta declinului descris de Laura Manolache. Certificatul are de ce să îngrijoreze specialiștii, în condițiile în care, conform lui Eugen Ciurtin, se profilează posibilitatea unui al doilea muzeu Enescu, clandestin, care va continua să apară sporadic la suprafață în diversele licitații din următorii ani.

Printre petiții, sesizări, avize absente și amenințări cu procese din partea casei de licitații, manuscrisele Enescu cunosc o stranie și dezolantă posteritate. Cazul său este cu mult mai grav decât cel al lui Mircea Eliade, coleg de suferință la licitațiile Historic, întrucât compozitorul și-a donat explicit întreaga avere statului român, care nu a știut, din nefericire, să o protejeze și valorifice cum se cuvine. Avem de-a face astfel cu un teritoriu necunoscut și mișcător, ale cărui posibile dimensiuni îi poate speria și pe cei mai inimoși exploratori – sunt țărmurile unui vast continent, înghițite cu lăcomie de valurile unor colecționari.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s