INTERVIU | Istoricul Eugen Ciurtin: „Ce ar trebui să administreze prioritar Statul, dacă nu asemenea patrimoniu ca cel lăsat nouă de operele planetare ale lui Enescu și Eliade, desțărații?” (23.08.2021)

Interviu apărut pe Buletin de București (23 august 2021)

O licitație prin care mai multe bunuri care i-au aparținut lui George Enescu a activat întreaga comunitate culturală a României. Casa de licitații Historic a scos la vânzare, printre altele, patru foi din adnotările la manuscrisul Oedipe și o vioară care ar fi fost donată compozitorului de familia regală. Prețul de pornire pentru cele două obiecte este de 100.000 și 50.000 de euro. Peste 4000 de oameni au semnat petiția prin care cer statului să facă tot ce e posibil să păstreze în patrimoniul public toate bunurile care au o valoare națională incontestabilă. Istoricul Eugen Ciurtin a explicat pentru Buletin de București însemnătatea istorică și valoarea bunurilor scoase la vânzare.

1. Care credeți că este autenticitatea documentelor scoase la licitație? V-ați mai întâlnit cu documente contrafăcute de o așa valoare? 

E foarte probabil să fie toate autentice. Nu autenticitatea propriu-zisă a documentelor a fost vreodată sesizată. Ci autenticitatea și integritatea provenienței lor. Acest lucru a fost semnalat și în cele două inițiative publice, ale ARTEXIM

ARTEXIM a solicitat Ministerului Afacerilor Interne să facă demersurile legale pentru a verifica legalitatea scoaterii la licitație a unor bunuri și manuscrise ce i-au aparținut compozitorului George Enescu – George Enescu Festival (festivalenescu.ro)– organizatorul Festivalului Enescu, a cărei ediție jubiliară chiar stă să înceapă – și a celor care au semnat deja petiția dublă Enescu-Eliade, după cele două licitații Eliade la „Historic“, cea din aprilie având fonduri in extremis achiziționate, din fericire, de Academia Română. Petiția inițiată acum împreună cu Gabriel Bebeșelea și Radu Vancu Petitieonline.com – Semnături – ELIADE DEZMEMBRAT | ENESCU DEZARTICULAT a fost semnată mai întâi de seniori iluștri: Mihai Șora, Andrei Pleșu (a cărui aniversare este chiar astăzi) și Mircea Cărtărescu, dar imediat după și de maestrul Cornel Țăranu sau de muzicologii Laura Manolache, Sorin Alexandrescu, Andrei Dimitriu, Cătălin Sava și Gilda Rădulescu, de Radu Jude, Gabriel H. Decuble, Cătălin Pavel sau Vladimir Tismăneanu… sunt deja patru mii de semnături, mult mai mult decât tirajul mediu al unei cărți în română de azi. Semn că acesta e un interes public major. Nu unul exclusiv cultural. Este inacceptabil să umbli neavenit la tot ce a mai rămas intact și de la Eliade, și de la Enescu. Nu sunt verișori dosibili ai nimănui.   

Vioară model Joseph Guarnerius del Gesù, primită de George Enescu din partea familiei regale a României, atelierul fraților Wolff Kreuznach, 1885 | Sursă Foto: historic.ro

2. Dacă sunt autentice, cum era posibil ca ele să ajungă în posesia unei case de licitații? E o scăpare a statului român? Ce autorități ar trebui să răspundă? 

Context, mai întâi. Ca să se mai risipească din perdele de fum omniprezente. Licitația a fost într-adevăr anunțată chiar la 19 august, de ziua lui Enescu (acum 140), cu dată de licitare imediat în septembrie, chiar în timpul Festivalului. Sunt semne limpezi că a fost elaborată în pripă: e o licitație cu două (!) nume (ba „Vocatie si Muzica“, ba „Univers și Creație“), cu prezentări ale loturilor pline de aproximații și greșeli de gramatică și mai ales fără un catalog. Apropo, cine redactează astfel de texte, dincolo de inevitabilele colportări fără indicarea sursei? Sunt texte de nota 4 la facultățile de Muzicologie, Istorie, Litere și, aș adăuga, Filosofie inclusiv, trebuie să vii la mărire. Dar la multe măriri nu ajung decât prețurile. Acesta e un aspect esențial. Dacă într-adevăr nu există bad publicity, nu există mai ales pentru licitații de acest tip. Totul, artificial forțat și din mare nefericire, ajută ca licitatorii să și vândă, și deseori chiar să vândă la prețurile neexaminate pe care le propun. Dacă cumpără până la urmă, Statul ratifică astfel și evaluările, care la rândul lor influențează apoi cotarea oricăror documente originale de către alte instituții publice, cercul se umple de vicii și se propun alte licitații identice. Numai pentru cele două „piese“ principale – filele Œdipe și vioara-copie, una sigur mediocră în comparație cu marile și foarte binecunoscutele lui viori – se scontează un câștig de 400.000 euro. Asta tocmai pentru că sunt prezentate alienant și fals ca „partitură-manuscris“ (sunt numai câteva file, din afara partiturii integru definitive!) și ca „vioară tip Guarneri donată de Casa regală“. Dar există și documente în acest sens? concerte Enescu cu această vioară germană recentă nu sunt semnalate, avea pe care alte multe viori – anume paisprezece! – cânta.

George Enescu, partitura-manuscris „Oedipe” + patru adnotări | Sursă Foto: historic.ro

3. Care ar fi însemnătatea înstrăinării lor din patrimoniul statului român? 

În interviu de la EuropaFM, doamna Laura Manolache a fost extrem de clară: „Nu există un fond Drăghici, există doar patrimoniul Muzeului Enescu […] E adevărat că Romeo Drăghici, într-o perioadă dificilă a existenței sale, a luat din patrimoniul Muzeului [Enescu] și nimeni nu l-a penalizat – și a vândut din obiecte […] Trebuie deocamdată oprită licitația și clarificată situația – în oricare dintre ipostaze era ilegală înstrăinarea“. Da! O spune un muzicolog care s-a ocupat câteva zeci de ani de Enescu, a și editat mai multe volume de mărturii, și a inițiat în 2006 tocmai catalogarea restantă a întregului fond al Muzeului, care nu e încă accesibilă online, cum nu sunt nici alte fonduri Enescu din arhive și biblioteci. Foști miniștri ai Culturii care au declarat că au reînceput negocierea preluării drepturilor de autor Enescu de la editurile Salabert și Enoch (Adrian Iorgulescu, Vlad Alexandrescu), inițiative eșuate și nereluate în prezent, din câte se știe, ar avea cu siguranță elemente noi de sesizat, într-o problemă de patrimoniu canonic al Statului de maximă relevanță și cu consecințe pur și simplu teribile pentru întreaga lume muzicală.  

Să revenim la filele sintetic autografe la Œdipe. Se puteau verifica imediat după anunțarea licitației de către orice cititor. Oricine are o brumă de earfulness. Leitmotivele, invenția wagneriană și încastrarea omagiului lui Enescu către Wagner, sunt timpurii. Consternat de fotografiile publicate de casa de licitații, n-am avut la îndemână ca să probez asta decât vechiul Octavian Lazăr Cosma, Oedip-ul enescian (Editura Muzicală, 1967), care are în apendice leitmotivele în ansamblul marii opere, transcrise cum nu e nici azi, din 1934 încoace, partitura însăși. Și îi sunt foarte recunoscător doamnei Raluca Știrbăț, pianista dublată de muzicologul care a făcut mult pentru restituirea și interpretarea lui Enescu (și desigur și a casei mamei lui de la Mihăileni, întoarsă din moarte), pentru că a avut bunăvoința să-mi semnaleze cândva, legat și de teza sa de doctorat, un articol în nr. 1/2014 din revista Muzica al aceluiași Octavian Lazăr Cosma (n. 1933, membru al Academiei). Pe scurt: în foaierul Operei, în 2013 și fără legătură cu organizatorii Festivalului, a fost expus exact acest manuscris, indicându-se ca proveniență arhiva Floria Capsali! Așadar: Drăghici sau de fapt Capsali? Cum știm de la Centrul Național al Dansului (și îi mulțumesc Corinei Cimpoieru), arhiva Floriei Capsali necesită și ea vreo doi-trei James Bond, ca multe alte arhive a căror integritate a fost, la un moment sau altul, lepădată sau siluită. Ceea ce numim cultură română nu aduce deloc cu portretul ei din manuale.     

4. Care este valoarea lor istorică? 

E unică – e Enescu. „Prinț al artei lui“, a călătorit sute de mii de kilometri, dar războaiele mondiale le-a petrecut – cu regim de soldat – la el acasă. Avem vă rog exemple comparabile? Aș colecționa și eu.

George Enescu, fotografie de mari dimensiuni, atelier Julietta, 1937 | Sursă Foto: historic.ro

5. Cum ar putea reintra statul în proprietatea lor, dacă e posibil? 

E poate prematur să ne pronunțăm. Se așteaptă mai întâi ancheta MAI la sesizarea ARTEXIM.

6. Știm că statul are o istorie nu tocmai fericită când vine vorba de obiecte de o valoarea extraordinară, credeți că va fi capabil statul român să le recupereze, în eventualitatea în care va fi nevoit? 

Trebuie. Suntem în teritoriul indiscutabilului. Ce ar trebui să administreze prioritar Statul, dacă nu asemenea patrimoniu ca cel lăsat nouă de operele planetare ale lui Enescu și Eliade, desțărații? Dar să luăm puțin problema de toți grumajii, cum îmi scrie un mare prieten poet: e una istorică.

Din fosta francofonă Românie oricine știe pe dinafară incomparabilul dialog cu Bernard Gavoty, Les Souvenirs de Georges Enesco – YouTube cu Enescu septuagenar la el acasă lângă pian, povestind și exemplificând, cântând, îngânând, fluierând (aici cu un umor nebun, colo cu o seriozitate împietritoare), devine – pe loc – măcar european. Dacă nu incendiat puțin de însemnătățile oricărui cetățean al lumii.  Și au fost, să ne reamintim, opt copii Enescu: șapte morți în primele luni și ani – și el. Ai sentimentul că, în materie de grijă pentru moștenirea lui, și spun moștenire cum ai spune că și străbunicii oricui au văzut aceleași forme de relief, încă suntem în perioada celor șapte care tot mor. Mor și pace. Nu mor de moarte bună. Dar mor unul după altul, răpuși de misterioase neputințe. Misterioase, întrucât seamănă până și cu ireal atrocele episod al morții bunicilor și unchilor lui: toți, înainte de 50 de ani, la o târnosire, secerați prin otrăvire („ciuperci, fosfor sau otravă“ specifica Raluca Știrbăț cândva). A decedat mai întâi un Enescu în etate de Gheorghiu-Dej: comuniștii voiau să-i fure cadavrul, se alergau pur și simplu cu emigrații și se spionau cu francezii pe la etajul patru al hotelului unde murise singur, maiestatea unei vieți sfârșite sinistru de grotesc, și imediat după l-au pavoazat cu Războiul Rece. Au ridicat puțin Cortina de Fier peste cenotaful de la Tescani, cât să fie văzuți americanul Menuhin și sovieticul Oistrah cântând protestantul dublu de Bach la București. Al doilea Enescu postum a murit prin expurgare, trebuia adus pe linie: încă Republică Populară fiind fosta monarhie în care se născuse, au început excizarea de „burghezo-moșieresc“ (soția încă-i trăia) a biografiei în totalitate. Sunt niște muzicologi de pe atunci care îl descriu de parcă cântase în saloanele lui Engels. Difteria ideologică prinde anul 1964: Enescu moare postum inclusiv pentru că reprezintă aparenta deschidere față de decesul 1 și decesul 2, are chiar și Muzeu, se fac teze de doctorat. Acum e bun, e mort de bun, ca fanion al unui înșelător dezgheț: e mai corect citat și Brahms printre modele, dar sunt pomeniți mai ales rușii mari și diferite alte sonorități ale Pactului de la Varșovia. A patra oară moare sub destoinica încopciere a național-comunismului cu irizările legionare refluate tenace: catafalcul i se masifică de naționalisme vrut perene. E contemporan cu Ceaușescu, e ancorat, împătrit de mort, la Daciade, și e studiat cincinal în liceele care îi poartă numele tocmai ca pregustare a victoriei comunismul. Și vine 1989. Te-ai fi așteptat să nu moară din nou, cu legatul încincit avortat. Dar e un făcut. Moare din nou, în subsolul interminabil și afon al „tranziției“, în răzmerițe inanalizabile ale tranziției cu mineri în fața Palatului Cantacuzino, cu Menuhin bătrân adus pentru prima și ultima oară în Casa Poporului (era 1995…) și cu reabilitarea mitologizantă a oricărui interbelic naționalist și legionar – dar nu a lui. A șasea oară știu sigur, știu foarte exact când moare: în secunda când cineva s-a gândit că ar putea și figura pe o bancnotă, cum nu mai fusese vreodată, asta când lui nici măcar nu i se inventariaseră toate manuscrisele! Iar a șaptea oară? A șaptea oară e chiar contextul post-comunist complet (unde post e încă râpă) al acestei licitații. Șapte Enescu morți și nu se naște singurul de care avem nevoie, al optulea. Ultimul, singurul, cel care va trăi, dacă va trăi, va trăi numai după ce vom avea – și vom asculta, și vor asculta toți, pretutindeni – ediția critică a muzicii lui întregi. 

Iar pentru asta (precum în India antică) ne rămâne o singură, o uriașă formă de protecție autentică: a spune adevărul.

Georges Enesco, Sonate op. 2, cu dedicația olografă a lui George Enescu | Sursă Foto: historic.ro


Eugen Ciurtin (n. 1975) este indianist și istoric al religiilor. Din 2008, membru fondator și secretar al Consiliului Științific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română, București). Contribuții apărute în publicații în trei limbi din unsprezece țări. (https://ihr acad.academia.edu/EugenCiurtin )

A fost ales în două rânduri „Publications Officer” al European Association for the Study of Religions (2008-2013) și a fost profesor și conferențiar invitat al mai multor universități (Paris, Roma, Erlangen-Nürnberg, Lahore, New Delhi, Mumbai, Berna, Bangkok). Premiul de indianistică al Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, Paris (2005).

sursă cover: Historic

Scris de Oana Despa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s