August 19 at 8:27 PM

Dar poate că nu mai e nimic de făcut. Într-un asemenea vid oricare talibani înaintează repede.

Cum e cu putință să anunți că vinzi manuscrisul „piesei“ Œdipe? Care manuscris? Un manuscris autograf complet? Acesta se păstrează în fonduri publice, e inalienabil, dacă inalienabil există în română, ceea ce poate fi o speranță deșartă. Sunt alte manuscrise colaterale Œdipe? Care?! De unde?! Ale cui?! Sursa lor consfințită, după moartea lui Enescu, este fondul bunului Romeo Drăghici, prietenul lui avocat, fostul director al Muzeului Enescu, unde le și donase firește, pomenit acum de licitatori – aceeași casă „Historic“ – într-un mod cel puțin oneros (iar lui Ciomac nici nu-i scriu corect numele). Dificultățile sunt mari: se ezită până și în a denumi licitația, e ba „Vocatie si Muzica“, ba „Univers și Creație“.

Sunt pagini cruciale, pentru că e acolo toată gândirea lui – „patima de a transcrie îmi dă fiori. Primele momente le aștern rar, ca picăturile unei stalactite“ (19 iunie 1916). Ele diferă întrucâtva – se poate constata cu ușurință (vezi de pildă deja catalogul leitmotivelor la O.L. Cosma, Oedip-ul [sic!] enescian, București, Editura Muzicală, 1967, pp. 379 sqq.) – de forma finalizată, știută fiind durata de un sfert de secol a compoziției amintită de Enescu în atâtea rânduri. (Un sfert de secol, măsură nemaipomenită, numai insuccesul flagrant are durata asta în România, nimeni nu lucrează nimic dacă depășește câțiva ani, leșină mulți iluștri după câteva săptămâni). Și atunci: de când sunt? Sunt cumva din manuscrisele 1910-1916 (primul e datat 1 ianuarie 1910) înstrăinate la 1917 și regăsite abia în 1924, când el de fapt reluase lucrul la Œdipe imediat după război cu alte schițe? Sunt mai târzii, după 1923? Sau sunt din perioada de la Lausanne? Sunt din 1931, vademecum din timpul redactării finale? Sau corespund – cum tocmai se prezintă una dintre paginile anunțate pentru licitație – acelor prime„săgeți și semne cabalistice, clare numai pentru mine“, amintite în convorbirile târzii cu Gavoty?     

Dar celelalte piese manuscrise și unicate din cele iată 1 9 0 de loturi? De la ce moștenitori, din ce fonduri? Dar acea vioară a lui? De ce Ilinca Dumitrescu prezintă licitația ca pe o expoziție și face orice ca să evite fondul imens problematic al chestiunii, deși a fost cândva directoare a Muzeului Enescu și s-ar putea presupune că e în cunoștință de cauză? Dar Muzeul Enescu? Dar Uniunea compozitorilor și muzicologilor? Dar ministerul Culturii, cu ministrul lui OTV? 

În 1936, la premiera pariziană, Enescu plătise 50,000 franci pentru copierea știmelor (în condițiile în care primise 12,000 drepturi de autor…). Așa se împingeau lucrurile mai departe. Astăzi apare cineva cu niște foi, le titrează îngrozitor și le evaluează la 100.000 euro, așteptând să primească 300.000 euro. Când nici o instituție publică nu mai amintește măcar că opera lui Enescu rămâne lipsită, la 140 de ani de la naștere, de o ediție critică completă. Și că are ZECI de manuscrise încă needitate, ca în cel mai prost film lipsit de sonor din orice parte a lumii.

După Enescu nu mai există un prag superior în materie de licitații. În comparație cu el Eliade e un mărunt. Ce va mai urma, scoaterea la mezat a unor râuri? sau a unor masive muntoase?

19.08.21, aș fi ascultat de pildă acel lied de adolescent pe versurile unei Géraldine Rolland care se numește chiar „Chant hindou“. Dar nu e accesibilă nici partitura, nici vreo înregistrare. Există în schimb mii de sforăitori care scuipă patriotisme bombate și nule în toate direcțiile mai mult sau mai puțin legionare. A, și mai e și „România educată“.