Licitația Enescu | Cam cât de departe poate merge impostura? [2]
Ne-ar putea spune experții din spatele licitației Historic când și unde a cântat Enescu pe această vioară „Gebrüder Wolff Kreuznach“, unde (Bad) Kreuznach e totuși o localitate (din Rheinland), nu un patronim? Și cum se face că din prezentarea licitației (deocamdată lipsită de catalog, parcă e Valea Cascadelor) aflăm în premieră absolută că Enescu a primit cadou un Guarneri de la Regina Elisabeta?
De la licitațiile Eliade anterioare știm că Historic percepe un comision de 20%, DAR 20% de la vânzător și 20% de la cumpărător. Pentru manuscrisul Œdipe ei scontează așadar să câștige – în toate aceste condiții nelimpezi – 120.000 euro.
În materialul filmat de mai jos, Ilinca Dumitrescu dezvăluie că „vioara a aparținut unei familii care a preluat de la Romeo Drăghici și acest instrument“. Aceleași aproximări care permit orice interpretare: familia respectivă nu are nume, ea „a preluat“ (și M. Handoca „a preluat“! ba chiar „a preluat“ tot și „preluat“ a rămas aproape tot) „și acest instrument“, deci și (multe? toate? în ce condiții juridice și patrimoniale?) din celelalte loturi scoase la vânzare.
Acum nici viorile pe care a cântat Enescu nu sunt tocmai o enigmă impenetrabilă. Sunt 12 principale, dintre care numai patru (Stradivarius, Guarneri, Kaul) acoperă probabil peste 90% din toate concertele susținute vreodată de Enescu. Aceasta a fraților Wolff NU se află printre cele 12, care sunt, în ordine cronologică:
1. Vioara mică din copilărie, confecționată de casa Gebrüder Platt, de la magazinul lui Leib Leibovici din Dorohoi.
2. Vioara Seraphino achiziționată la Viena la sugestia lui/prin marele profesor Hellmesberger jr. Dăruită mai târziu iubitului lui Menuhin.
3. Vioara Bernardel primită ca premiu al Conservatoire de Paris.
4. Vioara Stradivarius achiziționată prin subscripția publică inițiată de Ana Haret și ceilalți (1898).
5. Vioara cumpărată de el însuși și într-adevăr Giuseppe Guarneri del Gesù (pe care cântă, din 2008, Gabriel Croitoru). E vioara cu care Enescu s-a dus în spitalele de campanie și la corturile cu răniți, în timpul primului război mondial. I se spune „Catedrala“. Au auzit-o mii de muribunzi și amputați.
6. Vioara fraților lutieri Silvestre.
7. Trei lutieri români: Vioara Macarie.
8. Vioara Știrbulescu.
9. Vioara Rădulescu.
10. Vioara Pierre Hel, Lille, 1924.
11. Vioara Paul Kaul, I, 1930.
12. și Paul Kaul, II, 1931. Toate trei pentru mai marea lui mână stângă.
Și atunci cum prezinți o altă vioară? Simplu, după casa de licitații: ascunzi proveniența (și circuitul provenienței) instrumentului, nu menționezi nimic despre celelalte viori, nu menționezi nici o expertiză recentă și nici o bibliografie (de parcă muzicologia enesciană nu există), nu există datare (decât vagul „în tinerețe“) și – mai grav decât orice – implici în prezentare (vezi aici foto) că acel model Guarneri ar avea de-a face chiar cu vioara sa Guarneri, de parcă chiar asta (evaluată la cca 2 mil. euro) s-ar licita!
O parte dintre viorile lui Enescu au făcut obiectul mai multor expoziții, dar nu acest specimen. De pildă expoziția din 2015 pentru care Viorel Cosma a scris textul de mai jos, unde nu le numerotează și unde sunt menționate numai zece instrumente. Le numerota – „a cântat pe 11 viori“ – într-un material din revista Festivalului Enescu din 2 septembrie 2015, textul „Viorile lui Enescu“ fiind reluat în „Florilegiu enescian (1946-2016)“, Iași, Editura Pim, 2016, vol. I: Studii, eseuri, comunicări științifice, interviuri, 2016, pp. 389-392.
PS Nu, nu sunt muzician sau muzicolog. Dar știu de foarte multă vreme că Enescu e cel mai împlinit dintre noi toți. Asta înseamnă și că poate fi tratat oricine oricum – dar nu, nu așa, în nici un caz așa el.
Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat 