August 30 at 8:18 AM

Cezar Florea, patron Historic, 27 august 2021: „Noi, în acest moment, nu avem alte date decât actul acesta“.

Și noi toți ceilalți la fel.

Numai că:

1. Înaintea concluziilor definitive, ca întotdeauna până acum, vom porni de la ce avem. Dar noi nu avem nici măcar actul, ci lectura actului în interpretarea făcută preventiv (doch nicht zu schnell) de dl CF. Mă voi alătura totuși și eu publicului care îi va mulțumi dlui CF pentru a fi făcut cunoscut, fie și așa, textul presupus al presupusului „act“ sau „certificat“ (îl și numea diferit vinerea trecută) în baza căruia are loc întreaga licitație. Cu o singură condiție: să-și urmeze propriul său exemplu și să ofere public documentul în baza căruia a organizat deja două licitații Eliade și a mai și programat o a treia. Altminteri, de data asta, va fi în culpă chiar față de sine însuși. Și față de mai înaltul standard pe care – iată, vineri – și l-a fixat.

2. Se admite pe fond sugestia sa: „aici s-ar putea ca unii istorici să găsească mai multe date“. A se generaliza: muzicologi, istorici, filologi.

3. Să începem dinspre ultimii. CF: „Noi, în acest moment, nu avem alte date decât actul acesta, despre care nu avem niciun dubiu la momentul acesta, și nu cred că va avea nimeni, vreodată, vreun dubiu vizavi  de acest lucru. Dar aici s-ar putea ca unii istorici să găsească mai multe date“. Mulțumesc. Dubiile au fost exprimate la câteva ore după dezvăluirea sursei. „Momentul acesta“, adică momentul de vineri, era deja depășit sâmbătă. Observațiile de sâmbătă au fost surclasate de observațiile duminicale. Să încercăm și lunea. Nu repet aici nimic din textul apărut (link jos) în Dilema veche de ieri.

4. După 47 de ani de tăcere sau ascundere, acest document (sau orice ce o fi) iese la lumină în circumstanțe perfect problematice. El este datat vag („1974“). Dar – insert: from previous episodes – 1974 este pentru început suficient. 1974 vine după 1973. Adică indiferent dacă acest presupus act de certificare/autentificare al lui Romeo Drăghici ar fi el însuși autentificat (unde? de către cine? mister), fiind din 1974 și referindu-se tocmai la manuscrisele scoase la licitație (sursa: loturile de pe site, vezi de pildă demonstrația la Lotul 26), el ar fi grav contradictoriu, devreme ce se referă la manuscrise pe care tocmai RD le-a publicat în 1973 ca fiind din patrimoniul inedit Enescu. Inedit doar până în 1973, fapt nespecificat vreodată de Historic. Adică în 1974 nu mai erau inedite. Nu numai că nu mai erau inedite: erau (public și general) manuscrise arondate legatului lui Enescu de către legatarul însuși al lui Enescu.  

5. Actul prezentat (RD74) nu are titlu. Cum se autodefinește el: act, certificat, autentificare, altfel? Juridic și mai larg intelectual contează. De ce era nevoie de el? Unde exact și când exact și în prezența a cui exact și de ce exact și în vederea a ce exact și cu ce valabilitate exact și în ce condiții exact (donație sau vânzare?) a fost el redactat? Prezintă apostile? Are adăugiri din 1974 încoace? Și prin ce traseu a parvenit exact la Historic (cine anume din familia Capsali)? Mai general deci: cum răspunde RD74 la ansamblul cauzelor aristotelice? (Dar aș putea întreba și cum se prezintă față de cauzalitatea de tip Dharmakīrti, că tot dorea licitatul Eliade să scrie un studiu despre el prin 1930.)

6. Text citit CF: „«Întreaga suită de opere enesciene, documentul și instrumentul vioară, ce aparțin renumitului colecționar – aici n-am să-i dau numele colecționarului, pentru că nu avem acordul -, provin din colecția mea, provin din colecția mea, am să mai spun încă o dată, și au aparținut lui George Enescu. Partitura și adnotările operei Oedip, vioara copie după un Guarnieri, făurită în 1885 și primită de la Familia Regală, cât și manuscrise, fotografii, scrisori și alte partituri întregesc loturile Enescu din colecția renumitului colecționar. Semnat Romeo Drăghici, avocat, executor testamentar al compozitorului și muzicologului George Enescu»“. Ce înseamnă „PROVIN“? Cum adică „PROVIN“? (Ce înseamnă „întregesc“ e mai simplu: NIMIC, în privința prezentei licitații.) În acest document, ce este „documentul“ menționat între „opere“ (OPERE ENESCU PRIVATE!) și „instrumentul vioară“ (sic!)? În ce mise en abîme am alunecat? Nu trebuie și acesta făcut public? Este colecționarul numit „renumitul“ într-un act cu presupusă valoare juridică în care nici măcar o formulă ca „iubitul meu frățior colecționar“ nu are avea decât valoare nulă? Ba chiar mai mult: faptul că ar fi „renumit“ agravează condițiile în care s-a redactat RD74, planând aici exact ce s-a presupus: o SOLICITARE a posesorului de facto de a proba sau întări, pentru orice eventualitate, posesiunea în fața unor terți și mai ales în fața posterității. Muzicologul Enescu: cea mai bună șansă a lui CF aici e să nu știe să citească. Adică să fie eventual „compozitorului și muzicianului“ (deși și așa ar fi nefiresc) în RD74. Și: RD74 nu are aceeași valoare dacă ar fi un document însoțit de o listă suficient de clar detaliată sau dacă NU. Dar este cumva cazul? Exprimarea „alte partituri“ ar indica mai degrabă că NU. Ar fi trebuit să fie cel puțin „TOATE celelalte partituri (scil. din lista anexată)“. Nu se autentifică în veci nimic cu construcția textuală solitară „ȘI ALTE“. Presupunem totodată că repetiția „provin din colecția mea, provin din colecția mea, am să mai spun încă o dată“ este stilistica pedestră a lui CF, iar nu un fragment din text. Altminteri, e ca și cum Drăghici ar fi simțit în 1974 că i se uită toți semnatarii petiției din 2021 peste umăr. Sau poate a simțit? Unii dintre ei îl iubeau de fapt pe Enescu și în 1974…

7. Text interpretat CF: „„încă o dată, spune «provin din colecția mea și au aparținut lui George Enescu», contează foarte mult nuanța aceasta“. Dacă SUTE de manuscrise Enescu care nu sunt încă în circuitul public (SUTE de prezente și viitoare loturi Enescu!) se sprijină pe această singură și debilă nuanță – „nuanță“ fiind limita juridică de sus în chiar interpretarea lui CF! – atunci lucrurile ar putea fi chiar mai grave decât anticipaserăm.

8. Ideea de a echivala contestarea juridică posibilă a licitației cu contestarea existenței și îndreptățirii Muzeului Enescu este sordidă. Mai mult, originea scandalului licitației este chiar inversul afirmației incredibile a lui CF: „m-aș duce până acolo unde, aș spune, dacă aș contesta acest act, aș putea să contest tot ce este Muzeul George Enescu, pentru că la baza donației se află certificate de genul acesta“. De genul acesta! Tocmai faptul că Romeo Drăghici este implicat direct și masiv (și total, am spune) deopotrivă în fondarea muzeului și în acest presupus act, când Muzeul este consecința publică națională și majoră global a voinței generale ultime a lui Enescu însuși de a dona totul țării sale, iar actul trimite la o arhivă tip anti-Muzeu Enescu (privată) – tocmai această comparare flagrantă de statut, intenție și scop a făcut ca anunțarea licitației să fie un șoc. Care nu se va spulbera decât în momentul când documentele donate de Enescu vor fi repuse în albia lor firească.

Ajuns aici, aș dori să adresez cu obligată anticipație un gând pios de compasiune profesională muzicienilor și muzicologilor care ne vor spune cât de mare și cât de bun este Enescu de îndată ce va trece licitația, dar fără a fi suflat o vorbă despre ea. Ar mai fi timp ca măcar unii dintre ei să-și salveze acest punct de onoare. De aceea și au la îndemână petiția. Altminteri, vor deschide din nou partituri ale lui Enescu și nu vor putea scăpa, poate chiar îngroziți fiind, de amintirea că nu au ridicat un deget pentru partituri și documente ale Enescu care s-au pierdut și se pot pierde și acum pentru totdeauna. Mărunt indiciu foarte cordial, așadar, împotriva schizofreniei.

PS. Nichita Stănescu nu a scris numai poemele din Noduri și semne, ci și unele pe șervețele. Am văzut și eu câteva: fuseseră cândva ude. Această ultimă observație este chiar ce pare: o aluzie.