Thriller Enescu | Ziua 9 | Ep. 22

August 27 at 6:48 PM

Noutăți vechi de 130 de ani pe ruta Cracalia-Viena-Cannes-București – și o descoperire.

1. În două interviuri/articole (Europa FM, Radio Europa Liberă) postate & analizate anterior pe această pagină, dna Laura Manolache, muzicolog și fostă directoare a Muzeului Enescu, a susținut – și susținut public în premieră absolută, mi se pare, în privința lui Enescu – că din Muzeul Enescu, de-a lungul anilor, s-a furat. Adică s-au înstrăinat, făcut cadou (!), sustras sau furat bunuri manuscrise originale ale lui Enescu. De către sau cu concursul direct al lui Romeo Drăghici, primul director al Muzeului. Adică tocmai cu concursul celui mandatat chiar de soții Enescu să împiedice orice astfel de Romeo Drăghici. Drăghici contra Drăghici. Imaginea lui – când am sesizat licitația, pe atunci anunțată de câteva ore, l-am numit în grabă „bunul R.D.“, dar câte am aflat între timp: niciodată nu îl voi mai putea numi așa – se clatină, după ce a fost întrucâtva omogen pozitivă. Timp de decenii.  Apropo, știe cineva circumstanțele amănunțite ale ultimelor sale luni de viață?

2. Laura Manolache a făcut cu siguranță o afirmație în cunoștință de cauză. A repetat-o și a nuanțat-o, a amplificat-o: dificultatea pomenită a lui Drăghici nu era (cum s-a interpretat) de natură neapărat materială (oricum, nu materială neapărat era dificultatea – poate eventual cupiditatea?), ci de vârstă. Ravagii ale senectuții. Avea inși în jur cărora le dădea pur și simplu manuscrise? Nu le mai și nu ÎL mai proteja deloc? –– Dar o afirmație avertizată nu este o probă și nu este o demonstrație. Însă o afirmație avertizată poate conduce la o probă și chiar la o demonstrație. Iată-le aici pe amândouă. 

3. (Detur obligat) Mai ales în timpul licitației Eliade I (decembrie 2019) am învățaț un lucru: a studia documente litigioase produce inevitabil și efecte curios contrare. De pildă, tot ce și-a dorit muzeul acela încă neinaugurat al exilului de la Craiova să cumpere au fost chiar manuscrisele a căror semnificație o analizasem chiar aici (am fost stupefiat). Prin urmare, a doua oară nu am mai analizat aici anumite manuscrise pe care le-aș fi dorit cu prioritate în fondurile BAR (unde au și ajuns!), și tocmai cele discutate totuși aici (e inevitabil: trebuie să afirmi ce aperi, fie și prin specimene…) au fost cele pentru care același viitor muzeu ar fi putut beneficia de o preemțiune – și sunt chiar cele pentru care a licitat! Nu și pentru cele protejate cumva de lipsa unei discuții publice. Că nu prea știe lumea ce, când și cum a scris Eliade. Iar dacă află, te crede totuși. Măcar atât. Dacă asta se poate constata (!) pentru licitațiile I și II, la licitația III mi-am propus altceva. Oricine citește cu atenție se va prinde. Dar sper că atunci când cineva se va prinde va fi oricum prea târziu pentru a mai afecta integritatea moștenirii lui Enescu.

4. Ca de pildă acum. În ziua anunțării licitației am comentat aici exclusiv două loturi din cele 190. A doua zi am aprofundat situația viorii – e demonstrat public între timp că aceea e piesa cea mai problematică, întrucât conține… legende. Acele două (filele leitmotivelor Œdipe și o vioara) sunt și singurele pe care le-au discutat foarte mulți (dar e o licitație cu mult prea multe loturi direct legate de Enescu…) – iar nouă zile (!) mai târziu acestea două sunt și singurele loturi discutate și de Minister, și de Comisie, și de toată presa. Aveți știre de vreo mențiune în articole a altor loturi? De o discuție cât de cât aprofundată și la obiect? De o discuție, în fine, de orice tip ar fi? Eu n-am. Bun venit deci lotului 26. Poate că ar fi fost ultimul băgat în seamă chiar dacă se analizau toate. E mărunt, e aproape anonim, pare chiar insignifiant. Asta pentru că nu suntem învățați că nu există, în cele din urmă, nimic insignifiant. Și poate și pentru că v-a prins licitația asta fără să o iubiți pe Mademoiselle Cèdre.

5. Lotul prezintă o scrisoare din 1 mai 1891, când Enescu nu are încă 10 ani și e încă la Viena, o scrisoare din partea lui Lydie Cèdre, a celei care venise din Franța belle époque la Cracalia tânărului regat al României, în 1884, și care i-a fost atât substitut de mamă (bolnavă) la Viena, cât și educatoare, profesoară, companion și mare prieten, prieten de neuitat. O domnișoară franțuzoaică cu care cânta la patru mâini și pentru care Enescu însuși are cuvinte dintre cele mai tandre. Ce știm despre acest mic și delicat obiect? Ne putem bizui vreodată pe prezentările date de Historic? Nu, căci în privința majorității manuscriselor – cum am arătat și în privința filelor Œdipe – nu ni se spune măcar (într-o licitație de sute de mii de euro!) dacă sunt sau nu inedite! Nu ni se spune nici măcar asta.

6. Ce știm e că a fost publicat, că a fost reluat și reeditat, că a fost tradus, că a fost în câteva rânduri comentat și mai ales că a făcut parte din arhiva Muzeului Enescu! Prima publicare e la pagina 74 în… Romeo Drăghici, George Enescu. Biografie documentară. Copilăria și anii de studii (1881-1900), Bacău, Muzeul de Istorie și Artă al Județului Bacău, 1973. A doua și a treia publicare sunt la Viorel Cosma. A patra e o reluare într-un alt volum al lui V. Cosma. Din care decupez o foto a transcrierii. Un articol apărut inițial în Prof. Dr. Mihai Cosma (ed.), Proceedings of the George Enescu International Festival, Bucharest 2011, București, Editura Muzicală, 2011, pp. 25-32, reluat în Florilegiu enescian (1946-2016), Iași, Editura Pim, 2016, vol. I: Studii, eseuri, comunicări științifice, interviuri, 2016, pp. 589-607 (aici p. 606). Scrisoarea atât de afectuoasă a lui Lydie Cèdre mai indică ceva: e prima memorie a lui Enescu, ca arhivă, cu consistența începuturilor și de bună seamă neputința înstrăinării tocmai legatarului testamentar. Mai mult, tot V. Cosma afirmă – în 2011! – că scrisorile Cèdre sunt deopotrivă „lettres publiées […] et les autres, gardées au Musée national George Enescu“ (supra, p. 601). În 2011, adică după catalogarea începută abia în 2006… Ai senzația că interesul pentru Enescu stă să debuteze cândva anul viitor, nu că a cucerit de mai multe ori planeta.

7. Acest text fiind o demonstrație, elementele care îl compun probează clar un lucru: casa de licitații Historic se înscrie în fals (cel puțin intelectual) când afirmă că ar deține documente de proveniență autentificate pentru toate loturile. În cel puțin UN caz și cu suspiciunea rămasă maximă pentru alte cel puțin zeci de cazuri prezentate de Historic ca similare (dacă nu chiar 122 de cazuri, loturile direct Enescu), se probează că orice a susținut public în apărarea sa casa Historic pur și simplu… nu se susține. În cel mai bun caz, ar putea deține unele acte ULTERIOARE FURTULUI din proprietatea lui Enescu donată integral Muzeului său postum. Iată cum stau lucrurile cu minunatul Lot 26: Historic spune că avocatul Romeo Drăghici ar fi „emis un certificat de autenticitate în anul 1974“. Hélas, doamnelor și domnilor! Romeo Drăghici le-a autentificat CA FIIND ALE LUI ENESCU ȘI DECI ALE MUZEULUI CU UN AN ÎNAINTE. Căci LE-A PUBLICAT el însuși! E drept, într-o carte mai greu truvabilă, la Intreprinderea Poligrafică, la Bacău…

8. Sunt mai multe manuscrise în aceeași situație. În general limitele cronologice devin acum: orice a publicat în chiar volumul din 1973 Drăghici ca inedite, față de orice ar fi autentificat ulterior ca venind de la Enescu (unde de la Enescu? la Muzeul Enescu!), în 1974. Întâmplător, Historic nu are în licitație nici un document „autentificat din colecția Drăghici“ înainte de 1974…

9. Cât m-ar fi ajutat să fiu muzicolog! Am totuși o sugestie: cum există în România zeci și sute de muzicologi contemporani și doctorate și lucrări de varii calibre consacrate lui Enescu, ca să nu mai zic de o sumedenie de articole mai ales în perioada Festivalului, de ce – la nouă zile după anunțul flagrant al licitației și întreaga dezbatere publică survenită – nu se ocupă cineva mult mai pregătit de inventariere pretențiilor Historic lot cu lot? Lot cu lot. Stai! de fiecare lot s-au ocupat deja experții Enescu necunoscuți (pe lângă Ilinca Dumitrescu și Alexandru Tomescu, care au făcut reclamă video, respectiv foto pentru Historic), adică experții care au și permis astfel să existe proiectul licitației… Am un dublon Cosma, dacă-i interesează, poate fi util pe viitor.   

10. Îmi pare rău, domnule Romeo Drăghici Mircea Handoca etc.: nu merge niciodată așa. Nu merge așa nici măcar postum.

11. După cum se vede din specimenul meu, Viorel Cosma tipărește (de zeci de ori…) „Lédie“. E o figură foarte atașantă această doamnă, dar e timp acum s-o mai și descriu? După copilul Enescu s-a îngrijit de fetele casei regale a Muntenegrului, inclusiv de acea fetiță care avea să devină regină: e chiar Elena, soția timp de 46 de ani a lui Vittorio Emanuele III !… Mademoiselle l’institutrice Cèdre a fost sigur, între anii 1886 și 1891, un pedogog bun. Și are un rost teribil în viața copilului care declară că o iubește: ea e cea care îl ducea la bazinul vienez de înot. Și e ea cea care i-a cumpărat (da, da!) o minge de fotbal.

PS. M-am gândit să și titrez/numerotez textele pe care le scriu (aici sau în interviuri, articole etc.) de nouă zile încoace, când aveam absolut altceva de făcut. Însă anunțul licitației a venit a leucă. Dacă tot e o implicare benevolă și marginală, să aibă totuși și o coerență simplă. Provine oricum dintr-o coerență mai mare, cea care răspunde și la numele (nesuferit multora, mie inclusiv, și greu practicabil oricum) de datorie. Asta e, și oricum e târziu.

Cred totuși că asistăm într-adevăr la un thriller, unul cu subtitlul „Nu-i așa că i-am putea prosti pe toți?“. Dar așa măcar recuperăm ceva indicii primordiale: de pildă, cultura trebuie să fie – și să rămână – sexy. Și chiar dacă se întâmplă să nu mai fie sexy câteodată, păstrați-vă acalmia oricum.  Aici voiam s-ajung: ați semnat petiția? V-ar lua asta cam cât două like-uri.



August 28 at 9:34 AM

Unde se duc acalmiile când se duc?

Iată un material care conține declarații din partea lui Adrian Silvan Ionescu, Ernest Oberländer-Târnoveanu, de la Comisia din Ministerul Culturii care ar fi trebuit să primească multe documente Enescu pentru clasare, și Răzvan Ioan Dincă, fost director ONB în perioada când filele Œdipe și vioara au fost expuse – având ce proveniență?

https://romania.europalibera.org/a/controversata-licitatie-enescu-bunurile-la-vanzare-nu-au-aviz

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s