Thriller Enescu | Ziua 10 | Ep. 23: În bazinul hidrografic al apelor Sâmbetei.

August 28 at 10:02 PM

Conține: analiza actului din 1974 presupus a proveni de la Romeo Drăghici. Alte ample licitații Enescu, trecute și viitoare. Numele probabil al proprietarului. Restul descoperirilor de azi.

Frumusețea cu cei care nu se ocupă cu scrisul e că scrisul îi dă de gol. Când scriu ca să se ascundă, scrisul nu-i ascunde. Atunci când emit texte, atunci când citesc texte scrise de ei înșiși sau scrise de alții pentru ei, când se uită pe o foaie pentru punctaj, când se lansează spre unități textuale vorbite de ei, atunci când răspund la întrebări de pildă, spun cu mult mai mult – și deseori altceva – decât își închipuie. Inconștientul există, e colectiv și se afirmă divers. Dacă scrisul nu e familiar și firesc, dacă vorbitul nu e familiar și firesc, ba chiar e împiedicat și devine rizibil, aventurile scrisului și vorbitului devin costisitoare, îți vine să faci elogiul bunei educații. Recurgi atunci, simplu, la anticul instrument diamantin: analiza de text. Apa Sâmbetei trebuie sondată.

1. În urmă cu o zi, trei cazuri de manual: declarația ministrului Culturii la conferința de presă din deschiderea Festivalului Enescu XXV (transcrisă aici la cald, preluată seara trecută de multe entități media), interviul lui Cezar Florea, patronul Historic (CF, în Gândul, dar și în Cancan, e online) și mai ales dezvăluirea unui presupus act al lui Romeo Drăghici din 1974 care e recunoscut a fi la baza întregii licitații Enescu. Să o luăm pe rând.

2. Dl ministru Bogdan Gheorghiu (BG) a răspuns unei întrebări RRA la conferința de presă a deschiderii Festivalului Enescu. Înainte citise un text despre „starea de acalmie pe care cu toții ne-o dorim“. Așa vorbește dumnealui despre muzică. Spune și el, ca mulți, „Guarnieri“. Fără nici o ofrandă de secunde la Templul Google Search. Spune și ce spun mai puțini: „vioarei“. E un simplu ministru, nu are domnia sa treabă cu sofisticalele, cu limba însăși. Are însă – și are în același timp, are în rest – cu noi inițiative de demantelare și mai avansată, s-a comentat din atâtea părți, a întregului patrimoniului construit din țară. Nu are însă cu cel încă neconstruit, care ar presupune munca Ministerului pe care vremelnic îl conduce, care ar presupune resursele ministerului pe care îl conduce – edițiile critice complete Eliade și Enescu, despre care nu se suflă o vorbă, deși numai asta contează: să existe o fotografie cu corpul lor mental în întreg de-a lungul întregii lor vieți.    

3. Mulți au preluat declarația repetitivă de presă, copy-paste e o instituție de forță, așa se și trăiesc zilele, pare că sunt inși care nici nu vor să trăiască: mâine e ieri. „Cu mâne zilele-ți adaogi“? Cu mâine zilele-ți repeți. Le tot repeți. S-au aflat, demontat și demonstrat între timp argumente despre statutul acestor loturi manuscrise, au intervenit instituții și personalități din lumea muzicală, dar opinia publică repetă ce s-a discutat – aici, pe Facebook – acum zece sau șapte zile. Sau trei. Nu, thrillerul evoluează clar, mult și repede. BG afirmă că în prezent filele Œdipe sunt acum pentru expertizare la… Muzeul Enescu. Nu știe sau nu spune nimic despre faptul că la 22 august o reprezentantă a Muzeului Enescu (link jos) a declarat că Muzeul și-a exercitat drept de preemțiune, chiar dacă nu a fost informat decât din reacția publică. Dar și-a exercitat oare acest drept? Nu s-a anunțat. Ar fi fost anunțat până acum, au trecut șase zile. Ar fi folosit asta Ministerului, Arteximului și mai ales anchetei viitoare a MAI. Amănunt: nu în transcrierea materialului Antena1 din 22.08.21 veți găsi preemțiunea posibilă, ci în video. Inadvertența asta jurnalistică e și cea care a întârziat sesizarea publică a faptului. Cu atât mai mult cu cât Muzeul Enescu a fost până acum inconcludent.

4. Interviul Historic este clar defensiv. Din cele 19 min video ale unei declarații de presă (nu e interviu, căci nu e nici o întrebare), cu declarații în premieră, titrate adolescentin „Adevărul despre“ & „dincolo de controverse și acuzații“ (și subtitrate în limba română, dar transcrierea textului în articol prezintă inexactități), se repetă lucruri știute fie înainte de 19.08.21, fie chiar la momentul acela, al anunțării licitației. Totul pe un fond muzical socotit imperios. Dl CF admite că (și voi cita acum din video):

a. comercializează, pentru că era un „gol“ în piață (dar Artmark? vezi mai jos), „lucruri pe bază de hârtie“. Știu. E irepetabilă exprimarea „lucruri pe bază de hârtie“. Celulozice, cum ar veni! Historic, repetă patronul Historic, are „domeniu strict pe lucruri pe bază de hârtie, lucruri istorice. D-aia și numele“. E răvășitor, dar încercați totuși să urmăriți.

b. „Această licitație este pregătită de noi cu doi ani de zile în urmă, cam doi ani de zile și durează strângerea la un loc a unui patrimoniu ce poate fi licitat“. Pregătită timp de doi ani?! Și atunci de ce abia 2 loturi (din 190!) au cerere Historic de clasare abia la 18.08.21, în chiar preziua anunțării? Pe de o parte ni se spune că lucrurile sunt făcute profesionist, pe de alta se vede că sunt făcute într-o imensă pripă.

c. Nu voi cita deloc din ce spune dl CF ca descriere a loturilor. Este inadmisibil ca cei lipsiți de orice fel de pregătire să ne spună de sus ce scria – ba cu cortina, ba cu dirijorii, ba cu premiera din 1937 (sic! CF repetă 1937 în loc de arhicunoscutul martie 1936) – însuși Enescu.

5. Și acum actul lui Drăghici din 1974, firește.

Folosește cineva apropiat cât de cât de Enescu expresia „suită de opere enesciene“ fără să se facă de râs, când „suită“ e totuși un tip de muzică strict și Enescu însuși a scris mai multe? Cum adică „suită de opere enesciene“?! Și câte sunt?! Care sunt?! În ce formă sunt?! Suită, suită, dar s-a depășit orice limită: ce valoarea poate avea un act care nu indică pentru ce titluri este făcut? E o mărturie în vrac, un bax al autentificării, e ca și cum ai băga mâna în niște alune? Dacă e acolo un posibil al doilea Muzeu Enescu? „Întreaga suită de opere enesciene“… „Întreaga suită de opere“! Cât de întreagă?! Despre ce dimensiuni ale ascunderii tezaurului Enescu vorbim noi aici?! Față de asta, chiar vertijul anunțării licitației e acalmie minoră.

Să nu uit: desigur, documentul acesta presupus a fi scris de Drăghici nu este arătat. Este citit. Altminteri, i s-ar fi putut imediat face o expertiză grafologică de către muzicologi, fie și prin ecran. La fel: nu este datat (1974, dar când în 1974?). La fel: nu există nici o informație deocamdată despre circumstanțele când și motivul pentru care a fost redactat. În prezența cui? cu ce martori? În condiții de donație sau în condiții de vânzare-cumpărare? De ce ar fi făcut Drăghici toate astea? De ce nu se știe nimic public despre acest document de 47 de ani? CF spune că nu a fost vreodată contestat. Păi cum să fie contestat când pentru iubitorii lui Enescu acest document nu a existat de 47 de ani încoace până ieri? Aproape tot atât timp ca vioara aceea, aș adăuga. Și deloc în ultimul rând: a scris Drăghici vreodată „Guarnieri“ sau nu știe CF să citească de pe foaie? Și mai ales: s-a semnat vreodată Drăghici cu „executor testamentar al […] MUZICOLOGULUI Enescu“?! Este prea de tot. Enescu, de la 19 august 2021 încoace, trăiește bietul periculos în amintiri: are o vioară Guarneri de la Regină, are o nouă „partitură-manuscris“ la Œdipe și a devenit peste noapte și ce nu fusese vreodată: un muzicolog. Un biet muzicolog.

6. Dar în această declarație lentă dl CF afirmă mai ales că iubește și că sprijină cultura. Umblă vorba că există mai multe feluri de a iubi și de a sprijini până și cultura. Iubirea-sprijin pentru Enescu (calc după „partitura-manuscris Œdipe“, firește) e îngrozitor de policromă. Există iubirea-sprijin care cere, la startul ei de iubire-sprijin, 100.000 euro, iar la capătul ei de iubire-sprijin speră la 300.000 euro. Ar putea exista și iubiri-sprijin care s-ar putea limita la numai 15.000 euro (pentru cinci volante), ar putea exista și iubiri-sprijin care s-a putea mărgini la 1.000 euro (pentru o vioară mediocră, modernă și neatestată). Problema asta cu iubirea-sprijin e exact invers decât la Noica, cu al lui „nu se știe cine dă și cine primește“. Ba rezultă destul clar cine – tot iubind-sprijinind așa – primește. Nu se știe încă cine va da.

Să admitem, 100.000 euro constituie o valoarea însemnată. Suficientă, de pildă, pentru un autovehicul de lux. Aici intervine lipsa catalogului, adică a unei descrieri acurate și complete a tuturor loturilor. Cu dimensiuni exacte, cu număr exact de file, cu calitățile tehnice ale materialului și cu particularitățile lui, cu detaliile făcute publice ale provenienței (în sensul legitimității vinderii lor), cu amănunte despre depunerea dosarelor de clasare la Minister pentru câte (numai pentru 2 din 190!) și cu specificarea statutului patriomonial pentru câte altele (188 din 190! inclusiv alte mari loturi Enescu, inclusiv mari loturi Lipatti etc.). Orice, în fine, apare ca obligatoriu la toate marile licitații de pretutindeni – mare e oricine licitație care propune nume cum nu sunt mai mari, cum e numele lui Enescu. Orice amănunt (cvasi oricare amănunt) din biografia și din opera lui Enescu e studiat aprofundat, în mai multe culturi, de peste un secol. Biblioteca despre Enescu e uriașă. Nu merge. Nu merge oricum! Cam cum ar fi să cumperi o mașină de 100.000 euro – care te-ar putea costa și 300.000 la plecarea din reprezentanță! – fără să cunoști cilindreea? Fără să cunoști în câte secunde accelerează până la suta pe oră? Ce asigurări ai avea? Cum să o cumperi fără mai ales să știi dacă a fost rulată și cumva reînmatriculată? Dacă a fost ipotetica mașinuță furată?

7. Am arătat că știm între timp că cele două loturi – nimic altceva, dar ele în prim-plan – au fost afișate la ONB la 26.09.2013 și la Ateneu, probabil tot prin ONB (va trebui curând stabilit), la 15.01.2014, când altcândva decât de Ziua Culturii Naționale… Acele expoziții cu unicate Enescu din colecții private puteau fi asociate vreunei dorințe de a le și vinde? De două ori da, yes is a brace: ele nu numai că au ajuns acum să și fie licitate, dar tot în 2013, cu cinci zile înainte de exponatele de la Operă, a existat o licitație Artmark cu documente autografe Enescu. Au rămas mărturii în presă (link & foto). Liderul de însemnătate la acea dată acolo a fost desigur… Adrian Păunescu. Funcționează ipoteza că ar putea fi același colecționar. Historic confirmă că în textul presupus a fi al lui Drăghici sunt menționate „partituri“. Cum a ajuns inclusiv OPERA MUZICALĂ a lui Enescu de vânzare? În 2013 s-au scos la licitație la Artmark (dar nu pot decât cita, în căutarea acalmiei): 1. Partitura manuscris (!!!) a Simfoniei a II-a (cea de școală sau cea cu număr de opus?! întreagă?!), cu detalii suplimentare în foto. 2. Colecție de autografe Enescu (și alți mari muzicieni) din colecția (?!) soției lui (deci din acei 13 ani răi, 1955-1968). 3. Memoriu al lui Enescu către Ateneu din 1937. 4. Testament al Marucăi din 14 iulie 1946, cu sigiuliul familiei. E real? Pe site-ul Artmark nu mai sunt mențiuni la această licitație. De ce nu mai sunt? Și ce se mai vindea pe atunci la Artmark? Nimica toată: o scrisoare a lui Eminescu.

8. Freudian slips, ca niciodată. Gândul transcrie: „În certificatul semnat de executorul testamentar al marelui compozitor român este specificat, în mod expres, că piesele ”provin din colecția mea”, în consecință i-au aparținut chiar lui Romeo Drăghici, fiind vorba despre o colecție privată, iar acesta [NU!] ar fi avut obligația de a le dona statului român“. Vai.

Obrăznicia semidoctă în acțiune: „în clipa când o familie aduce aceste bunuri, împreună cu acest act pe care noi nu avem calitatea să-l contestăm – m-aș duce până acolo unde, aș spune, dacă aș contesta acest act, aș putea să contest tot ce este Muzeul George Enescu, pentru că la baza donației se află certificate de genul acesta, prin care Romeo Drăghici recunoaște că bunurile acelea le-a primit de la Enescu ca să le dea statului“. CF ar putea „contesta tot ce este Muzeul George Enescu“! Tare.

Dl CF afirmă poate fără să vrea să ar mai fi și alte manuscrise Enescu. Coroborând cu actul Drăghici 1974 care menționează clar multitudini, ne putem cu anticipație îngrozi.

Dar mai ales un al patrulea Freudian slip, descoperit astăzi. O anumită Luiza Daneliuc afirmă, într-un articol din 2015 despre expoziția făcută de ONB (perioada Dincă) la Ateneu cu Enescu (și costume ale ONB), că ȘTIE CINE ESTE PROPRIETARUL. Filip Capsali îl cheamă. (Link & foto) Din câte se știe, un Filip Capsali este fratele mai celebrului Iulian Capsali.

S-ar putea așadar ca toate aceste manuscrise și multe altele despre care acum nu știm încă nimic să provină din familia Capsali. Și atunci exact așa s-ar explica de ce este acroșat și numele Floriei Capsali în chiar articolul în care Octavian Lazăr Cosma a și PUBLICAT leitmotivele ceea ce pe site-ul Historic se presupune a fi o noutate absolută, devreme ce abia acum sunt file manuscrise semnalate evaluării.

9. Să ne înțelegem bine: dacă din 1974 încoace există în colecții private atât de mult Enescu sigur parțial inedit și oricum în intregime needitat și neaprofundat, este oricum grav. Chiar dacă posesorul/-ii care le scot la licitațiear avea în regulă toate actele. Este o culpă de societate imensă. Necesitatea de a FACE CEVA pentru Enescu – și pentru Eliade – nu a fost niciodată mai mare. Din fericire, niciodată nu s-a scris și vorbit mai mult ca în aceste ultime zece zile despre o a opta moarte a lui Enescu.

10. Ce înseamnă toate acestea? E mult dever pe apa Sâmbetei. Ne îneacă. În primul rând, pentru orice ins care îi prețuiește pe Eminescu, Enescu, Eliade – triple E deja! (cum ar zice indienii mei) – trebuie să-și închipuie un lucru crucial: lipsa înmărmuritoare a filtrului onest, sat fără câini plin de lupi. Cine sunt experții acestor două case de licitații, care amândouă au vândut și Enescu, și Eliade? În ce sunt ei de fapt experți? În armonie, în contrapunct, în mitologii comparate? Sau poate în altceva? Este de negândit, dar trebuie să ne închipuim că există în jurul acestor case de licitații experți care văd cu prioritate (care VĂD) aceste manuscrise, se uită la ele cu expertiza lor, le privesc în ochi și le spun: îmi pare rău, nu. NU sunteți selectabile pentru Fond sau pentru Tezaur, nu puteți face parte din patrimoniul național public. Mai încercați. Deocamdată? Deocamdată vă puteți întoarce în colecții private. Valea. Să vi se și piardă urma. Până la următoarea licitație. Sunteți buni de ceva, voi ăștia, Eliade, Enescu, Eminescu? Sunteți buni să se facă bani mulți pe spinarea voastră. Pe spinarea voastră ruptă de atâta iubire națională.

România, și eu aș vrea să te iubesc.

Dar cum s-o mai fac, când te tot întinzi așa cu primul venit?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s