S-au furat documente Enescu de la Muzeul Enescu înainte de 1974, data actului atribuit lui Drăghici? Foarte probabil da. S-au furat documente Enescu de la Filarmonica Enescu înainte de 1974, data actului atribuit lui Drăghici? Foarte probabil da.
1. Muzeul. Laura Manolache, muzicolog, fost director al Muzeului Enescu, declarație la Europa Liberă, 23 august 2021: „Eu de mică am fost acolo, Romeo Drăghici era cel care ne povestea despre Enescu. Pe parcursul celor 12 ani“ – ultimilor 12 ani de viață ai lui Drăghici: deci 1971-1983. Drăghici a fost directorul Muzeului însă numai până în 1979, continuând apoi să locuiască în casa lui Enescu din spate – „am constatat degradarea sa pentru că era la apusul existenței. La final s-a ajuns că oricine dorea să ajungă acolo și să sustragă ceva putea face lucrul ăsta“. Muzicienii și muzicologii pe care i-am sau care m-au contactat, cunoscând situația la Muzeu în anii 1970, au confirmat aceste lucruri. Le rămâne să iasă la rândul lor public să o spună.
2. Filarmonica. La 21 septembrie 2013 casa de licitații Artmark a scos la licitație un manuscris atipic: Memoriu redactat de George Enescu către conducerea Ateneului român, 28 octombrie 1937, numit imediat „piesă rarisimă, de colecție“. Cred și eu. Dar din care colecție?… Documentul respectiv nu mai poate fi găsit pe site. Documentul respectiv poate fi recuperat din catalogul de atunci (Catalog Artmark. Sesiunea de licitații 21 și 22 septembrie 2013, §8, p. 37, foto 1 & 2).
Ce se observă repede este că textul lui Enescu este dactilografiat și semnat, fiind însoțit de un alt text: răspunsul Filarmonicii. Viorel Cosma este primul care a editat un volum de Scrisori Enescu. Se întâmpla chiar în 1974. Se întâmpla ca ediția să fie numită (dar e departe de asta: comparația se va face cu orice ediție germană sau engleză de corespondență a unor compozitori contemporani cu Enescu…) chiar „ediție critică“. Pentru așa ceva, evident, autorul a căutat documente începând cu principalele fonduri bucureștene. Deci și Filarmonica Enescu | Ateneul. Numai că el publică exact acest document datându-l diferit: 4 noiembrie 1937 și fără să menționeze răspunsul. De ce, dacă el este din 28 octombrie 1937 și a primit un răspuns chiar pe aceeași filă recto? Pentru că Viorel Cosma l-a reprodus așa cum a apărut el în ziare (foto), câteva zile după ce Enescu l-a trimis tocmai conducerii Ateneului (Enescu, Scrisori, ediție critică de Viorel Cosma, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1974, vol. I, p. 355, § 596). Nu spune că e un dactiloscript însoțit de adnotări. Nu l-a văzut. Nu mai figura la Filarmonică. S-a mulțumit să reproducă un text dintr-o gazetă. Nu se întreba de ce nu există originalul chiar acolo unde l-a destinat Enescu. Și nici măcar dintr-o gazetă: ci din celebra monografie coordonată de Voicana (1971, vol. II, pp. 915-916, foto). Or, nici acolo nu este pomenit originalul – ci ziarele. Același Curentul din 4.11.1937.
Îmi pare rău, nu așa se fac nici monografiile colective (șapte nume semnificative care au lucrat exclusiv la asta ani în șir, e binecunoscut), nici edițiile critice. Sigur nu: constatați singuri, în foto, cum Viorel Cosma reproducea cuvânt cu cuvânt chiar și paranteza-adnotare introdusă în text (! trebuia în notă), și în același loc în text, de colectivul Voicana… Bine totuși că l-au publicat ziarele. Dacă originalul nu mai există de decenii la Filarmonică și nu l-ar fi publicat ziarele, n-am fi aflat ce a scris Enescu.Pentru că originalul a apărut în licitație în 2013 și s-a vândut nu se știe cui. Și s-a vândut chiar în acele zile în care Filip Capsali, în condiții neelucidate, a expus la ONB două dintre loturile scoase acum la o altă licitație. Cine a furnizat atunci acel manuscris original al lui Enescu? Din ce sursă provenea el? Și n-am fi aflat ce a scris Enescu dacă nu-l preluau ziarele, în acel context politic atât de tulbure din toamna lui 1937 față de care nici toamna lui 2021 nu se simte foarte inferioară. Or, Enescu scrie întotdeauna minunat și de atâtea ori clarvăzător și de multe ori premonitoriu. Iată, despre sala Ateneului: „pentru timpurile în care trăim a devenit absolut neîncăpătoare“. Și la a 25-a ediție a Festivalului Enescu tot Ateneul este principala sala bucureșteană de concert, adică una construită anume pentru muzică.
Text preluat de pe https://www.facebook.com/eugen.ciurtin
Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat 