September 9 at 7:10 AM

Cum a început totul: trei lăzi bucureștene de campanie, niciodată catalogate ale lui Eliade | trei lăzi pariziene de exil, niciodată catalogate ale lui Enescu.

În 1974, Romeo Drăghici (1891-1983) era încă directorul fondator al Muzeului Enescu (director între 1958 și 1979). Pe atunci în vârstă de 83 de ani, el era aproape orb și prezenta – așa cum confirmă numeroși muzicieni și muzicologi care l-au cunoscut – manifestări ale debilității vârstei extreme. În prefața la cartea lui Drăghici apărută cu un an înainte, Mihnea Gheorghiu scrisese despre el: „Timpul și energia în amurg […] nu i-au îngăduit, până acum, să ne dea tot ce știe despre el [Enescu]“. Astfel, nu a mai apărut niciodată „volumul promis, următor“. Până în 1957, Romeo Drăghici fusese urmărit de Securitate și o știa. Din 1957 fusese racolat de Securitate și se ocupa de pregătirea înființării Muzeului Enescu, fondat sub directoratul lui în 1958. Documentele relevante păstrate la C.N.S.A.S. au fost publicate deja de Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu (2010) și Ladislau Csendes (2011). Avocat și vechi prieten al lui Enescu, el a devenit și legatarul său testamentar.

După moartea lui Enescu la 4/5 mai 1955, Drăghici a dispus de prerogativele sale și a dispus de toate documentele transportate de la Paris în țară (două camioane întregi de documente, iar cutii au fost expediate de la Paris începând chiar din timpul vieții lui Enescu, în 1954) și din țară la București (fonduri ale familiei din localitățile familiei Enescu din județul Botoșani: Liveni, Mihăileni, Dorohoi), ulterior în colaborare cu soția lui Enescu până la decesul acesteia (23.12.1968). Romeo Drăghici a fost preferat ca legatar testamentar de autoritățile din R.P.R., inclusiv de PCR și Securitate.

Există însă suficiente mărturii care atestă că George Enescu l-ar fi preferat pe discipolul și colaboratorul său direct, compozitorul și muzicianul Marcel Mihalovici (1898-1985), exilat ca și Enescu la Paris. Enescu a suferit un al doilea atac cerebral la 14 iulie 1954 și imediat după aceea „îl cheamă pe Marcel Mihalovici, dându-i instrucțiuni pentru completarea compozițiilor sale, în cazul în care n-ar mai apuca să le facă el însuși. Începuse cu acesta să facă și inventarierea partiturilor din lăzile aduse de la [vila «Les Cytises» din] Bellevue [în regiunea pariziană, de la domiciliul anterior al lui Enescu înainte de a se muta la domiciul final, Hôtel Atala, rue Chateaubriand, în zona Champs-Élysées, arr. 8, Paris]“. Mai mult, catalogarea incipientă a fost suspendată chiar în 1954-1955, cu consecințe necunoscute în amănunt pentru întregul patrimoniu Enescu: „Cu ajutorul [lui Marcel Mihalovici, Enescu] începuse să facă inventarierea conținutului uneia dintre cele trei lăzi aduse de la vila «Les Cytises» de la Bellevue. Transportat însă la hotel Atala, trierea, punerea în ordine a atâtor partituri, scrisori, anunțuri nu s-a mai putut face. Urma ca Marcel Mihalovici să săvârșească această muncă după moartea maestrului. Tot el a fost desemnat de Enescu să termine partitura Vox Maris, refăcută aproape pe de-a-ntregul de autor.

După stingerea din viață a lui Enescu, Marcel Mihalovici mărturisea […]: «Nu știu din ce motive meschine, care n-aveau nimic de-a face cu muzica, am fost împiedicat însă de a împlini dorințele maestrului». Și adăuga că a fost de asemenea împiedicat să inventarieze manuscrisele din cele trei lăzi. I se refuzase de asemenea încredințarea manuscrisului original al Sonatei a doua pentru violoncel și pian, compoziție la care Enescu ținea să i se completeze anumite măsuri din partea pianului. […] Astăzi ne putem pune întrebarea: unde se află toate aceste manuscrise cu valoare de document?“ (IK 1996, pp. 84- 87, iar toate detaliile lui Mihalovici însuși în MM 1990, passim. Ilie Kogălniceanu este fiul Ninetei Duca, prietena de o viață a lui Enescu, și a trăit în maxima lui proximitate din 1940 și până la plecarea lui Enescu din țară, în 1946). Întrebarea lui Ilie Kogălniceanu – care a consultat fonduri Enescu aflate în custodie publică în țară, începând cu Muzeul Enescu (IK 1996, p. 102) – a rămas la fel de vie și astăzi, un sfert de secol mai târziu.Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brâncuși și alți prieteni, ediție alcătuită și studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, note și comentarii de Alice Mavrodin și Valeriu Râpeanu, traduceri de Alice Mavrodin, București, Editura Eminescu, 1990 [BT 2.X.1989].Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, București, Editura Minerva [- Editura R.A.I.], 1996 [1997].

Text preluat de pe https://www.facebook.com/eugen.ciurtin